Ctitorita intru apararea tarii si a credintei Bisericuta cu potecasi sau minunea de pe podeul Slatioarei

La Slatioara, in catunul Vioresti, pe un podeu de pamant cat o palma de om, se inalta ca un potir bisericuta cunoscuta in istoria artei medievale romanesti prin Friza potecasilor. De jur-imprejurul bisericutei, sub streasina de sindrila, ctitorii s-au nemurit calari pe calutii lor de munte, intr-o adevarata cavalcada unicat in istoria ortodoxismului. Prin Slatioara, la o mie sapte sute si…, trecea granita cu Austro-Ungaria. Potecasii erau taranii insarcinati sa apere granita, cu caii lor mici, cutreierand potecile inguste de munte care desenau vremelnica ocupatie. Ei, potecasii, condusi de Vataful de plai Ursanu, au ridicat bisericuta. Cavalcada lor reprezenta apararea de catre ei a tarii si, in aceeasi vreme, apararea mesei altarului infatisand credinta crestina. Se stia despre ei ca nu-si ridicau caciulile inalte nici in fata domnitorului!“. (…) “Spuneam ca bisericuta este ridicata pe un podeu. Podeu inseamna o palma de loc, o poienita aflata sus, foarte sus, pe culmea unui deal, a unei magurice. Exista si un cantec oltenesc la care ma trimite mereu aceasta poveste, iar eu il tin minte rupt, numai doua versuri din el ."Scriitorul Dinu Sararu

"…Veacul brancovenesc poate fi socotit incheiat printr-un mic lacas cu hramul , aflat in preajma Hurezilor voievodali in lacasul cu nume de floare al Viorestilor din partile Slatioarei valcene. L-au zidit in 1782 si l-au impodobit cu zugraveli catre 1807 mesteri tarani cu cheltuiala obstei neatarnate de aici, in frunte cu Ioan Popescu, zis Ursanu ctitor si al altor locuri de inchinaciune (….) Pe fatadele albe de la Vioresti-Slatioara, se desfasoara detasate intr-un desen a carui delicatete nu e concurata decat de finetea cromatica amintitoare de pretioase manuscrise orientale efigiile unei vestite frize - cea a potecasilor (…) Ei intruchipeaza acea , cum a numit-o candva Nicolae Iorga, istoria anonima a miilor de tarani liberi ce au ridicat cu evlavie si orgoliu salba de biserici de sub munte, din Buzau, Dambovita si Arges, din Valcea, Mehedinti si Gorj, de la inceputul modernitatii noastre, dupa domnia Brancoveanului si inainte de scurta carmuire a lor, Tudor Vladimirescu." Academicianul Razvan Theodorescu

Locuitorii din comuna Slatioara de Valcea sunt oameni cu credinta mare in Dumnezeu. Se spune ca acolo unde clopotul uneia dintre biserici nu se mai auzea, oamenii au pus mana de la mana si au mai ridicat inca o bisericuta. Asa se face ca in localitate exista nu mai putin de 11 lacasuri de cult - patru la Slatioara, trei la Gorunesti, doua la Milostea si alte doua la Fometesti- Rugetu. Biserica din satul Vioresti, catun al Gorunestilor, - ce poarta hramul “Intrarea in biserica a Maicii Domnului” a fost ridicata in urma cu 250 de ani fiind, la acea vreme, dupa toate probabilitatile, un schit de maici, locul fiind cunoscut si sub numele de Valea Calugara. Sapaturile facute odata cu lucrarile de restaurare, incepute in 2004, au scos la iveala nenumarate oseminte, biserica avand si atunci, ca si acum, cimitir. Cantitatea mare de oseminte a fost pusa pe seama credintei de odinioara, si anume aceea ca odihna din vecinatatea bisericii il va face pe bunul Dumnezeu sa mai ierte din pacate oamenilor ingropati acolo. Bisericuta, ridicata pe un podeu, o palma de pamant, este strajuita la apus de fageturile batrane ale Maguricei, iar la rasarit si la miaza-zi de apele Cernei Valcene si de stancile de nisip ale Magurii Slatiorului Legendele mai spun ca pe aceste meleaguri au existat oameni giganti si ca o femeie foarte mare a stat in acest loc, cu un picior pe Magura si celalalt pe Maguricea si ar fi nascut un prunc chiar pe locul unde se afla micuta bisericuta. Oamenii mai spun ca femeia aceea ar fi creat acea colina, unde se afla satul Gorunesti, cu o singura poala de pamant”. Dincolo de legende, oamenii din Slatioara traiesc cu credinta lucrurilor sfinte si sunt convinsi ca, daca pe vreunul dintre dealuri, la vreo casa, nu se va auzi dangatul clopotului, acolo vor trebui sa construiasca o alta biserica.
Bisericuta din Vioresti, a fost construita in anul 1782 de catre vatafii Ion Ursanu si Ion Viorel. “Pictura este in fresca, iar poterasii sunt pictati calari. Acestia sunt pazitorii care pe vremuri pazeau potecile pe unde era transportata sarea pentru ca «transportatorii» sa nu fie atacati de lotri. Potecasii erau slujbasi la stat, tarani angajati sa pazeasca granitele Tarii Romanesti. Si asta pentru ca timp de 35 de ani, granita cu imperiul austro-ungar a trecut chiar prin Slatioara.
De aceea, potecasii, cercetatori ai potecilor, erau oameni insemnati, mosneni cu privilegii si purtau caciuli inalte, semn al acestei pozitii inalte in stat. Erau oameni vijeliosi, naravasi, oameni vestiti. Erau, in acelasi timp, oameni cu mare credinta in Dumnezeu, oameni care si-au legat nemurirea de zidirea lacaselor sfinte, unde inaltau rugi la Prea Curata, ca sa apere tara de vrajmasii Sfintei Cruci. Cu timpul, inmultindu-se rugatorii, s-a mai marit sfanta biserica si noi ctitori s-au zugravit pe pereti, sub streasina, calari pe sei, cu vioiciune de cavaleri, ca sa apere mai usor vechea zidire”. Mai aflam ca in afara de bisericuta din Vioresti, vataful Ioan Ursanu a mai zidit biserica din Slatioara de la Cociobi, dar si biserica de la Urseanu. In acest din urma loc odihneste, asa cum i-a fost voia, politicianul liberal, omul de stat si carturarul I. Gh. Duca, dar biserica este celebra si pentru fresca din pronaos, o capodopera care infatiseaza lumea oierilor in prima reprezentare plastica a burgheziei romane in formare.
Cavalcada potecasilor, o hora de paza in jurul Tarii Romanesti, dar si garda pe care o face Bisericii ortodoxe in apararea credintei, confera bisericutei din Vioresti un caracter de unicitate.